Spaimele nopții

N-am mai scris de luni întregi și azi am simțit nevoia de pune câteva rânduri pe blog; poate frica pe care am trait-o noaptea trecută cere să fie alungată în acest fel.

Ai mei băieți au plecat alaltăieri pe Retezat . Daniel i-a transmis lui Alexandru dragostea pentru munte astfel că, oricând e posibil, o cură de munte e alegerea perfectă pentru ei. Nu și pentru mine, care rămân în continuare țintuită la o altitudine ceva peste nivelul mării din cauza amărâtei de coxartroze. Dar, când pot, îi însoțesc și îi aștept cuminte la cort sau la pensiune. De data asta, însă, n-a fost posibil; vara asta, ca și vara trecută si cea care va veni, vacan ța mea e doar o adunătură de weekend-uri; nu pot pleca din oraș în cursul săptămânii. Și uite-așa au plecat băieții singuri pe Retezat. Ieri își propuseseră să ajungă la Bucura, urcând dinspre Pietrele, apoi să coboare înapoi la Cârnic. Peste zi toate păreau să meargă bine; la ultimul telefon, de la 21:45, am anticipat probleme: erau departe încă de cabana Pietrele, pe un traseu necunoscut. La 12:20 a început calvarul meu, mai mult ca sigur și al lor: am primit un sms în care îmi scriau că mai au vreo 2 km până la cabană și că intenționează să rămână acolo pâna se crapă de ziuă. Au trecut 30 de minute, apoi o oră, două ore; mi s-a umflat capul de plâns! Mi-l imaginam pe Alexandru rupt de oboseală, cu picioarele umflate în bocanci, înfrigurat, speriat și flămând. Nu puteam comunica cu ei, la cabană nu mergea telefonul, la Salvamont nu mă lăsase Daniel să sun. Am luat la scotocit forumurile alpine, hărțile pe care le-am găsit pe net; nu știam pe ce traseu sunt dar toate păreau dificile, pline de stânci, cascade, poduri și podețe. Știam că au la ei lanterne și GPS, dar la ce bun? Frică mai mare ca aceasta n-am trăit niciodată. Parcă și noaptea acutizează spaima, nu-mi doream decât să se crape odată de ziuă, să treacă pericolul nopții! N-am avut stare pentru nimic – m-am plimbat de jos până sus și de sus în jos, din casă afară și pe drum de nebună; sony m-a însoțit toată noaptea, Baggy parcă intrase și el în pământ, n-a apărut de nicăieri toată noaptea. Sony, în schimb, m-a simțit agitată și speriată, și-a pus capul în poala mea și părea că înțelege totul . La 2: 48 alt sms: ”de 15 min am trecut pe lângă un indicator pe care scria pietrele 45 de minute”. Dacă până atunci încercasem să mă liniștesc spunându-mi că au ajuns la cabană și doar nu au semnal să-mi comunice, acum am atins apogeul crizei. M-am urcat în mașină cu intenția de a pleca spre Hațeg; apoi am realizat că n-are niciun sens: chiar dacă aș fi mers constant cu 150 la oră – ceea ce ar fi fost, practic, imposibil – tot aș fi ajuns la Hațeg pe la 6, la Cârnic la 7 și de acolo…încotro? Am reușit să mă calmez și am încercat să/mi găsesc de lucru numai ca să treacă timpul. Evident, n-am putut să fac nimic; furia și frica nu mi-au dat pace și am continuat să umblu de nebună prin casă până la 5 fără 10, când un ultim sms mă anunța că sunt la Pietrele (la mai bine de două ore, așadar, după indicatorul cu 45 de minute). De la 5 la 8 nimic, dar am fost mai liniștită. Mă gândeam că, chiar și fără locuri la cabană, nu i-ar fi lăsat afară cabanierul, că măcar i-a lăsat înăuntru și le-a făcut un ceai fierbinte. Ceea ce mi-au confirmat la 8 când m-au sunat. Neobișnuit cu nebuni care să bântuie cu lanternele prin bătătură la ora aceea cabanierul le-a deschis cu ezitare; n-a mai avut niciun loc dar le-a permis să rămână în sala de mese. Le-a făcut câte un ceai și i-a lăsat să-și tragă sufletul. Petrecuseră pe traseu 21 de ore, Alex era treaz de 23 de ore. Un copil de 8 ani, e drept, cu destulă experiență pe munte la vârsta lui dar totuși un copil de 8 ani. A adormit imediat cu capul pe masă și înconjurat de brațele tatălui lui care încerca să-l încălzească cu resursele pe care le mai avea și el. Nu știu ce o fi fost și o fi în sufletul lui Daniel gândindu-se că a putut face o asemenea greșeală. Trebuia să rămână la Bucura, mai ales când a văzut că la 7 nu începuse încă coborârea! Nu știu ce o fi fost în mintea lui cea atât de organizată și prevăzătoare în toate situațiile. Acum, când tastez aceste cuvinte, ei sunt în Hațeg, Alexandru a adormit imediat ce a intrat în cameră; de fapt, a apucat să îmi spună că a fost o experiență super, că i s-a făcut frică la miezul nopții dar că a fost grozav!!!! Îmi imaginez că adrenalina și ineditul situației în care se afla l-au făcut foarte viteaz. Mi-a zis că doar l-a văzut de atâtea ori pe Bear în Cum să supraviețuiești și că nu i-a fost teamă, numai puțin dor de mine.

Acum ei dorm duși în pensiunea din Hațeg; își planificaseră să ajungă la Zănoaga azi, lucru pe care evident l-au trecut la categoria vise, iar acum nu mai au în plan decât să doarmă și apoi să se întoarcă mâine pe la Ulpia Traiana, loc pe care Alexandru vrea să îl vadă de când am fost cu Dana și cu Sonia la Sarmisegetusa Regia. M-am liniștit și eu, s-a liniștit și bietul Bubu care n-a pus nici ele geană pe geană toată noaptea, ne-am liniștit toți.

Sunt curioasă dacă Alexandru va rămâne împătimit al muntelui după asemenea aventură, dacă încrederea în rațiunea și capacitatea de organizare a tatălui lui va rămâne neștirbită. Cred ca asta m-ar durea cel mai mult: să își piardă încrederea în capacitatea lui tati de a organiza lucrurile; să îl simt șovăielnic la propunerile lui Daniel. Vom vedea, timpul le vindecă și le rezolvă pe toate.

Sper că n-o să am curând ocazia să mai trec prin ce am trecut azi-noapte; deși sunt conștientă că, pe măsură ce timpul trece, cresc șansele ca cei doi năstrușnici să împingă tot mai mult limitele!

Share on Facebook