Padiș
Articol publicat in: Turism
Am plecat vinerea trecută cu cortul în Padiș, zona Glăvoi. Ne propusesem de mult, de câțiva ani, ocazia reală s-a ivit abia acum. O trupă de amici, mari iubitori ai grătarelor la munte, ne-au invitat cu ei. Doar că, fiindcă ei plecau abia seara din Cluj, am făcut gașcă separată și am plecat singuri – am luat cu noi și copilul unor vecini – și ne-am cărat pe la unu jumate. Pe drumul clasic: Huedin -Răchițele-Doda Pilii – Ic Ponor – Padiș – Glăvoi. Drumul e mai bun decât anul trecut, se lucreză de zor pe el, sper să se țină de contract și să fie gata în 2011, așa cum e prevăzut. Doar în Răchițele, după intersecția cu Cascada Vălul Miresei, e mai rău drumul și apoi, din nou după Ic, către platoul Padiș. Celor care mergeți cu mașini cu garda joasă și eventual fără scut vă recomand atenție în serpentina de la stână unde pietrele sunt destul de înalte și dese și nu prea permit ocoliri. Dar cu atenție se trece! Vorba ceea, nu mașina ci soferul contează!
Noi am lăsat platoul Padiș în gălăgia lui – cauzată, în mare parte, și de lucrătorii de la drumuri – și am pornit-o să analizăm Vărășoaia și apoi Glăvoiul, pentru a avea cea mai bună poziție de campat. La Vărășoaia nu primesc corturi, prin urmare alegerea a fost simplă. Plus că voiam să facem Cetățile și Focul Viu iar traseele plecau din Glăvoi. În drumul spre campingul din Glăvoi am văzut cel mai splendid sărut dat de soare pământului.

Se părea că fiecare rază a pus stăpânire pe o bucată de lume și o posedă până la contopire! Frumusețe răpitoare, imposibil de captat de orice aparat foto! Dar mângâiere pentru suflet cel puțin pentru o veșnicie!
N-am avut nevoie de prea multe semnale ca să știm că am ajuns unde trebuia. Liniște, pace, focuri mocnind, oile îndreptându-se spre strungă; am trecut prin albie cu mașină cu tot și am descoperit un mic promontoriu (eu l-am botezat promontoriul Glesing, ca în Shogun ), chiar sub pădure, pe care l-am ales pentru cortul nostru. În jur am păstrat locuri pentru celelalte corturi ale amicilor noștri. Care s-au lăsat așteptați ajungând abia spre miezul nopții, printr-o ceață să o tai cu cuțitul, ghidați cu lanterna, de către subsemnata, prin albie, către locurile de campat. Prima seară a trecut fără foc, fără agitație. Am mâncat uscăturile luate de acasă, am fiert ceai pentru copii , ne-am strecurat în corturi și am dormit buștean, înfofoliți fiecare în sacul personal de dormit.
În mod curios, nu m-am trezit decât pe la 7 – eu , care mă trezesc devreme într-un loc nou – și asta doar fiindcă amicii noștri nu mai avuseră somn și se puseră pe gălăgie. A fost primul moment în care am regretat că ne-am asociat. Aveau să urmeze și altele. Regula numărul unu, la cort, e să nu-ți deranjezi vecinii dacă tu nu mai ai somn; amicii noștri, din contră, își imaginau că toți ceilalți aveau nevoie de un mic imbold spre a se trezi și a savura frumusețea răsăritului în Apuseni.
Am ales să facem traseul Glăvoi – Focul Viu – Balcoane, urmând ca a doua zi să facem Cetățile Ponorului prin partea de jos, pe la Doline. O mică greșeală de traseu – așa se întâmplă când sunt prea mulți conducători de turmă, care de care mai ”pricepuți” și am văzut mai mult decât ne-am propus și ne-am fi imaginat. Noi patru eram bucuroși de greșeală, ceilalți – nervoși că drumul a căpătat vreo 4 km în plus. Am ajuns, astfel, la Groapa Barsa, apoi la Ghețarul cu același nume, la Tăul Negru și Peștera Neagră. Peisaje de taiat respirația; păcat doar că nu am putut explora peșterile, nepregătiți fiind. Am coborât doar câțiva metri în hăul de la Barsa, suficient cât să ne facem o imagine despre frumusețea peșterii ascunse privirilor păcătoșilor.
Daniel și cu mine, profitând de coxartroza mea, am rămas cu mult în urma grupului gălăgios și am putut admira, astfel, vegetația și rocile. Ne-am imaginat amândoi că zona a fost cândva un fund de mare, că rocile sunt de natură sedimentară și au fost răsturnate cândva demult de un cataclism natural fiindcă toate sunt în aceeași direcție nefirească. Rădăcini și arbori în forme dintre cele mai ciudate sunt mai peste tot; trebuie doar să-ți ridici ochii din traseu, lucru care pe noi ne-a întârziat cu vreo două ore față de restul grupului.






Am ajuns grupul la Troița de dinainte de intrarea în zona Focul Viu. Ne-am alăturat și am ajuns împreună la Ghețar. Primul pe care l-am văzut în viața mea. Am profitat de corda unor studenți teologi și am coborât și eu. Nu cred că doar temperatura de jos e de vină pentru senzația de piele de găină pe care o ai acolo! E pur și simplu frumos! Frumos! Din păcate, unii dintre noi înțeleg altfel frumusețea. Grupuri întregi încearcă să se cațere pe ghețar, alunecă la vale pe fantele lui, apoi se căznesc să desprindă câte o bucață din care încearcă să scoată la suprafață bucățele mici drept mostre celor care așteaptă sus. E copleșitor sentimentul de neputință pe care îl ai în asemenea momente! Te miri cum rezistă o asemenea creație a naturii când zi de zi e vandalizată de turmele de huni numiști turiști!



De la Focul Viu am continuat traseul spre Pietrele Galbenei. Un traseu care urcă în pantă abruptă aproape tot; piciorul meu dă semne de oboseală dar încă răspunde comenzilor; traseul urcă pieptiș printre stâncile răsturnate, trece pe sub sau peste brazii puși la pământ de furtuni; încă un efort, un ultim salt și……țineți-vă, muritori, respirația! Imaginea care se oferă ochilor din vârful Pietrelor Galbenei merită tot efortul drumului; se vede hăăăăt-departe; se văd pârtiile din Arieșeni, vârful Biharea cu cei 1848 de metri ai lui *revoluționar vârf!*, undeva pitit între frații mai mari Găina, văi și codri strecurați în văgăuna de 300 de metri ce se cască la baza stâncilor pe care ne-am cocoțat. Îmi promit că nu-mi voi duce șoldul la protezat înainte de a urca cu propriile-mi picioare pe Făgăraș; senzația de stăpân al lumii pe care o ai pentru o clipă te determină să iei cele mai curajoase decizii.

Lăsăm în urmă Pietrele Galbenei și pornim spre avenul Borțig. Drumul e o înlănțuire de urcușuri și coborâșuri ce pune probleme chiar și picioarelor sănătoase. Pe sub brazi, peste brazi, sus, jos, ne croim drum spre aven. Pentru cei ce nu știu, avenul Borțig ascunde, la poalele prăpastiei sale, al doilea ghețar ca mărime din România, după Scărișoara; din păcate, e interzis privirilor muritorilor de rând, numai alpiniștii experimentați putând să coboare în aven și apoi în sala ghețarului. Cum noi am mers șontâc-șontâc am avut iar norocul să rămânem singurii muritori la buza avenului. O păsărică, de undeva dintr-un brad, ne-a oferit un minunat concert.

Am părăsit cu regrete evidente buza avenului. Înserarea era aproape, cortul ba, iar noi – adică eu – mă deplasam din ce în ce mai greu. Bucata de drum dinspre aven spre balcoane nu oferă nimic spectaculos privirii; picioarele merg în virtutea inerției dacă la plasezi, cu grijă, unde trebuie. La un moment dat grupul ne aștepta, cu mult înainte de balconul al treilea; ne aștepta fiindcă în sacii noștri se mai găsea ceva mâncare.

Le-am oferit ce au vrut și am rămas mai departe în urma lor; nu știu cât am mers așa, poate o oră, cert e că la un moment dat, după ce drumul face o bifurcație, te trezești în fața primului balcon. Pentru întâia dată realizez ce isteț a fost cel care a botezat ”cetăți” stâncile Ponorului. Îmi aduc aminte de bucata lui Marțian Negrea, din Suita Apusenilor. Îi povestesc lui Daniel despre Tarantella și ne dăm cu părerea, iar, că parcă nu ne-ar păsa de valorile noastre. Mai jos e o înregistrare a bucății muzicale, sub bagheta lui Ionescu-Galați, interpretată de o orchestră din Turcia. La noi n-am văzut-o niciodată pe vreun afiș și nici n-am auzit-o pe viu.
Privim de sus furnicarul de jos, din fața altarului principal. Splendid! Grăbim pasul cu gândul la bucuriile de a doua zi. Ajungem curând în drumul forestier, însoțiți de o caldă ploicică de vară. Ce trebuie să știe turistul plecat pe traseu în Padiș e că apa, deși abundă în subteran, e deficitară la suprafață. După ce am trecut de Peștera Neagră n-am mai întâlnit niciun izvor, nicăieri.
Am mers mult pe drum și ne-am bucurat că am început traseul invers; motiv pentru care și recomand doritorilor ca Focul Viu să-l facă pe ruta Glăvoi – Barsa – Tăul Negru – Focul Viu – Pietrele Galbene – Avenul Borțig – Balcoane – Glăvoi și nu invers. Sunt circa 12 km, pe care noi – cu picior bolnav cu tot – i-am făcut în circa 9 ore, cu popasuri din belșug.
Ajunși în valea cu corturi zeci de mirosuri de gâdilau nasurile și așa super-excitate de toate miresmele. Am mâncat, am aprins focul de tabără, am povestit la căldura lui până după miezul nopții. Cine a rezistat; Alex a adormit în brațele mele, istovit și moleșit de căldură.


A doua zi aveam să constat că trebuie să amân exlorarea peșterii Cetățile Ponorului. Mii de șrapnele îmi împungeau oasele la fiecare mișcare; a fost cuminte să renunț și să rămân de gazdă la cort. Am strâns tot în vreo două ore, păstrându-mi doar o saltea gonflabilă pe care am citit, tot restul zilei, Prințesa Ghețurilor, o nouă carte din colecția de literatură suedeză de care m-am îndrăgostit în vara asta. Dar despre asta…altădată.
Băieții mei nu s-au întors cu restul grupului ci la vreo două ore după; au preferat să exploreze, atât cât au putut, peștera. Încântarea lor era maximă când ne-am reîntâlnit. Eu am primit doar poveștile și fotografiile, despre râul subteran, despre lacuri, doline, grohotiș, lanțuri. Vocabularul lui Alexandru s-a îmbogățit substanțial în vara asta, mai ales cu termeni specifici geografiei și geodeziei montane. va ști să-ți răspundă ce e aceea o dolină, un aven, un izbuc. În schimb, venind spre casă, m-a întrabat de ce peștera se cheamă peșteră și cimitirul cimitir! Nu am știut să răspund, încă mă documentez. Dar mor de încântare că boțul de 7 ani îmi pune asemenea întrebări!

Cum strânsesem totul, a durat doar o oră să hrănesc un tătic flămând și puiul lui și să ne pornim către casă. Unde am ajuns mult prea tarziu din cauza proastei organizări a concertului Iron Maiden.
Mâine, dacă vremea ține cu noi, reluăm Padișul, cu intenția de a ajunge la izvoarele Someșului cald. Pe curând!
Leave a Reply

