Poveşti cu daci. Partea a doua

Articol publicat in: Turism

Părăsisem ieri povestea la poarta cetăţii, odată cu grupul de români gălăgioşi. Înarmaţi cu umbrele! Dana are ideea să o luăm prin dreapta, evitând astfel tracasarea provocată de grupul amintit. În partea asta se produce unul dintre cele mai înălţătoare momente ale aventurii fiindcă e vorba de copii şi felul în care îi poţi face să dorească ceva  – în acest caz să viziteze ruinele – mai mult decât o acadea! Am regizat momentul salutului adresat lui Gebeleizis, aşa cum m-am priceput eu mai bine (nu voiam, oare, să devin actriţă? Acum am avut ocazia). Şi le povestesc copiilor despre Gebeleizis (spre marea mea surprindere Sonia ştia foarte bine cine e personajul! bravo!) şi despre faptul că legendele (mai noi sau mai vechi) spun că, dacă se rosteşte formula magic ă la poarta de vest, zeul va răspunde prin trei tunete, în cazul în care îşi acceptă musafirii. Le-am povestit eu însămi înfiorată, transfigurată – semn că n-a murit încă copilul din mine! Am ridicat mâinile spre cer şi i-am pregătit pe copii pentru marele salut. Dana nu slăbea din mână aparatul foto. Apoi, toţi patru, emoţionaţi ca în faţa unui mare eveniment  – sunt sigură şi de emoţiile mele şi  de ale lor  – am ridicat mâinile spre cer şi, într-un glas, am rostit: “Gebeleizis, muritorii te salută!”. Copiii erau transfiguraţi de-a dreptul. Când va tuna? Va tuna? oare chiar va tuna? Vom vedea, copii, vom vedea. Îi spun Danei că, dacă tună, eu şi pic în fund! N-a fost nevoie să pic, când a tunat prima oară eram deja aşezată! Dar despre asta…mai încolo!

Ploaia a continuat să cadă. Am propus să ne luăm sacii iar Sonia m-a surprins din nou; pur şi simplu a confecţionat hăinuţe din saci: şi-a tras sacul pe cap, a dat o gaură în el astfel încât să elibereze capul, apoi a făcut acelaşi lucru în zona braţelor. Super! Cred ca nu mi-ar fi trecut prin cap aşa de uşor! E deşteaptă foc fetiţa asta! L-a echipat pe Alex, m-a echipat şi pe mine. Trei saci de plastic albaştri plecaţi la explorat! Trei, fiindcă Dana a rămas credincioasă hanoracului şi şepcuţei roşii.

Colecția primăvară – vară Sonia

Am înaintat prin pădure rumegând leurda pe care o culegea Dana. Leurda şi-o regăsise, fagul trebuia căutat şi trei sferturi din obiectivele declarate erau îndeplinite!  Fagi drepţi ca lumânarea străjuiesc poteca; unul stă de-a dreptu’n drum, pus parcă chiar de daci să le apere cetatea! Şi e atât de drept şi atât de înalt! Sănătos, sănătos! Foarte rar am văzut asemenea fagi.

Străjerii

În stânga…drumul pavat. Te bucuri că şi ai tăi au lăsat ceva în urmă, deşi cârcotaşii ar spune că faţă de alte civilizaţii asta e fix–pix! Prima întrebare care îţi seceră mintea: cum Dumnezeului au reuşit să taie atât de drept unghiurile? Apoi te gândeşti la natură, la vreme, la alţi “cioplitori” care-au trecut pe-acolo…eu mă gândeam la ce citisem pe forumuri, despre intervenţiile lui Nicolaescu asupra sitului istoric atunci cand a filmat Columna….de mai jos aud o voce bărbătească …prind din vânt cuvântul excavator….mda… Pătrund şi eu în zona sacră şi raţiunea mea nu poate să nu fie învinsă de solemnitatea cu care soarele ia în stăpânire poiana îmediat ce am ieşit din pădure! Dana e mai jos, copiii sunt de mult în vale lângă sanctuarul mare circular. Mă alătur grupuleţului de bucureşteni, acum tăcut, care ascultau poveştile unui bărbat. M-a surprins că, în loc să fie lângă obiectiv, să îl privească direct, respectivii priveau “hărţile” pe care omul-ghid le mâzgălea cu un băţ pe pământul reavăn. Mă dumiresc imediat: doamnele nu voiau să se ude la picioare! I-am citit bine jos! Din păcate! Mă aşez lângă Dana, tocmai la timp să nu pic în fund la salutul lui Gebeleizis. Sunt un om la care primează raţiunea; am primit cu scepticism poveştile altora despre tunete, am luat-o ca pe o coincidenţă care a ajuns să facă, în timp, legendă! Totuşi, din nou, raţiunea mea e învinsă! Măcar pe moment simt că locul e special, că s-ar putea să fie un sâmbure de adevăr în toate poveştile….A tunat chiar de trei ori, ultima oară cel mai puternic! Acum, la consumarea faptului, incertitudinea a pus iar stăpânire pe mine! Oare chiar se întâmplă sau e totul explicabil orin faptul că era o zi cu ploaie, cu tunete…era deci previzibil! De fapt, cred că nici nu contează acum: importantă a fost simţirea de atunci, iar atunci am crezut în puterea invocaţiei! Iar copiii au rămas cu povestea tunetului în minte!

Bucureştenii se duc…s-au săturat repede de origini! Rămâne doar unul – iaca, m-am înşelat, nu era cu bucureştenii – cu care ne-am împrietenit imediat: Mihai, eu am să-i zic sebeşanul! Sebeşanul nostru venise la cetate cu ATV-ul. Pus pe şotii şi cu mare drag de copii, i-a cucerit imediat! N-a fost nevoie decât să le promită că-i duce cu atv-ul la vale dacă sunt cuminţi! N-a stat nimeni, cred, să se gândească la posibilele accidente…Şi, astfel cumpăraţi, atraşi desigur şi de festinul culinar apărut brusc din rucsacul Danei, copiii şi-au văzut de treabă prin cetate 5 ceasuri bune, cât nebunii de noi l-am iscodit pe Vasile, omul ghid, într-ale cetăţii. Să povestesc despre Vasile? Măcar câte ceva! L-am întrebat   -după ce m-am asigurat că suntem prieteni (poştălind sticla cu răchie a Danei!) – cu ce se ocupă de ştie atâtea (trebuie să recunosc că, în afară de faptul că folosea greşit unii termeni, omul ştia cam tot despre daci, despre formarea poporului, despre triburi…poate le-a văzut şi altădată pe hărţile care le-am adus cu mine!)? Râde şui…parcă n-ar prea da drumul la gură! Da’ n-are ce face! Cu noi şi-a găsit şi el ocupaţie pentru întrega zi. Şi ne spune despre copilăria lui la Sarmi şi în Grădişte, povesteşte despre Daicoviciu, eu îl întreb de Glodariu…el îmi spune de Lili Suciu…de Gelu Florea… . Zice că n-are şcoală dar dă citate din Strabo, Dio Cassius…Daicoviciu! Şi vorbeşte cu o fluenţă şi o uşurinţă extraordinară! Se şi bucură că are cu cine, că nici noi nu suntem neica nimeni! Doar am venit să stăm şi să aflăm, chit că ne-am uda! Între îmbucături îl întreb cine-l plăteşte să stea acolo şi să povestească atât de frumos? Dumnezeu! Şi oamenii ca noi, cu o ţigară, o gură de ceva, ud sau uscat, o vorbă bună şi mulţumirile lor pentru timp, pentru poveşti, pentru împărtăşirea spiritului cetăţii dacice. M-am lămurit: Vasile e duhul cetăţii! Bun ori rău, numai el ştie; dar cu noi a fost minunat! Mulţumim, Vasile!

Vasile – duhul cetății

Profităm de faptul că nu mai e nimeni şi îl rugăm să mergem la fiecare obiectiv şi să ne explice…ce şi cum. Şi ne povesteşte despre discul solar, despre depozitul de grâne, despre aducţiunea de apă, despre marele sanctuar…acoperiş în două ape şi în formă de piramidă, iniţiere, preotese, sacerdoţi, trădare…legiuni romane, Gerula, războinici daci, sinucidere, nemurire, iar preotese….revine obsesiv la preotese! Foloseşte termenii consacraţi: comati, tarabostes, cosoni, troc…..feţe albe…Bravo! Îl mai corectez pe ici pe colo cu câte un cuvânt dar parcă mi-e teamă să nu o ia ca un afront! Dar nu o ia, chiar sunt curioasă dacă, la următoarele excursii – pentru că sunt convinsă că vor fi multe altele  – va mai folosi ocupaţie in loc de administraţie maghiară; imperiu…în loc de regat dacic!

Am avut parte şi de un uşor incident provocat de tinerii elevi veniţi în vizită la cetate, invadând zona sanctuarului în versurile imnului gay. Dana a sărit ca arsă! Eu am tăcut iniţial, conştientă că numai maşina noastră rămăsese jos şi că, în niciun caz, nu vom coborî înaintea lor. Dana îi pune la punct (ea, cea paşnică, cea împăciuitoare!!!!). Apoi reuşim să-i atragem la poveştile lui Vasile, iar mie îmi pică iar ocazia de a juca teatru : le povestesc despre credinţa dacilor în nemurire şi despre sepuku (habar nu am acum de ce m-am legat de sepuku – poate îşi aminteşte Dana legătura!). În orice caz, le-am povestit de de favoarea făcută de un daimo japonez unui supus, aceea de a-i permite să se sinucidă şi de a avea un secundant! Bineînţeles că am îngenuncheat şi mi-am spintecat imaginarul pântec cu imaginarul pumnal! Cred că au gustat informaţia şi scena fiindcă au devenit brusc curioşi şi l-au întrebat pe Vasile ba una, ba alta! Păcat că, atunci când ne ducem copiii într-o vizită, în calitate de părinţi sau dascăli, omitem să le povestim istoria locului, atâta câtă ştim, pentru ca ei să fie pregătiţi pentru întâlnire. Cu atât mai mult când e vorba de un loc atât de special! Dar…asta e..trece tăvălugul peste noi! Copiii ăştia, care nu găsesc nicio semnificaţie unor pietre aşezate într-o formă sau alta dar care vin din trecutul lor, pot renunţa atât de uşor la identitatea lor fiindcă nu au niciuna! Rădăcinile sunt rupte, din păcate şi, în mintea lor, aici ori aiurea….tot una! Mare păcat, Românie!

Pleacă copiii, nu înainte de a intreba de legenda tunetului, iar noi rămânem să aflăm alte taine de la Vasile. Copiii şi-au făcut de lucru cu căţeluşii găsiţi în fân; Mihai e aruncat undeva în iarbă! Noi…după Vasile! Vremea se mai dă odată în spectacol: plouă cu fulgi de argint, nişte stropi scânteietori, împrăştiaţi de vânt în toate direcţiile, după o regie a cărei semnificaţie e greu să o pui sub semnul întrebării. De fier de-ai fi şi tot te-ai înmuia la o reprezentaţie ca aceea! Apar Dan şi Alina şi o parte din discuţii se reiau. E clar: nu e absolut nicio coincidenţă!!!!

Înserarea prinde a coborî peste noi; copiii încep şi ei a da din colţ în colţ – numai Mihai şi AtV-ul lui cred că le umbla prin minte! Îl cumpărăm pe Vasile  – adică îl momim să vină cu noi în vale, să doarmă la pensiune pe banii noştri pentru ca duminică să ne ducă la Blidaru! N-ar prea veni…dar prea i drag şi lui de noi ca să ne refuze! Copiii fierb! Ajung la parcare cu mult înaintea noastră şi îi găsim căţăraţi de cadoul lor: atv-ul sebeşanului.

Am lăsat-o pe Dana în pădure, îmbrăţisându-şi fagul. Când l-a redescoperit eram împreună; l-a zărit şi l-a îmbrăţişat instantaneu!   N-am apucat să surprind decât lumina din ochii ei la ceasul reîntâlnirii! Restul era prea intim şi personal ca să pot să întorc măcar capul! Sper că întâlnirea cu fagul ei (poate îi dai şi-un nume, Dana) a fost aşa cum şi-a dorit-o! Merita să fie aşa! Nu ştiu ce şi-or fi spus, nu ştiu dacă nu cumva cele câteva guri de licoare de prune mă făceau să văd lucrurile mai grandioase decât erau în realitatea lor imediată, dar Dana s-a întors încărcată la noi! Avea aerul unui om care tocmai a pus la adăpost preţioase odoare! Să le regăseşti acolo, Dănuţă!

Am împachetat copiii pentru călătoria cu atv-ul, l-am mai informat odată pe Mihai de valoarea transportului – îi încredinţasem cele mai de preţ comori – şi l-am asigurat că îl castrăm, de păţesc copiii ceva.

L-am luat pe Vasile cu noi în maşină şi am coborât de la cetate. Ne-a însoţit şi ploia, tot drumul. S-a combinat imediat cu întunericul iar creionul pe care-l strângeam în dinţi a simţit pe lemnul lui această stranie combinaţie! Înaintam încet şi tot mai încet, pe măsură ce ploaia se înţetea şi intunericul cuprindea valea. Habar n-am de ce Dan m-a lăsat pe mine în faţă, şi nici ceilalţi din Bucureşti! Cert e că am fost, încă odată, opaiţ în noapte, luminiţa de la capătul tunelului! Sper că v-am adus cu bine la vale!

Am ajuns la pensiune dar copiii nicăieri! Acum realizăm, abia acum!!!, că niciunul nu aveam numărul lui Mihai…şi de-l aveam…le ce bun? Pic de semnal în noaptea neagră! Ne dăduse vagi explicaţii legate de pensiunea la care se cazase şi …mi-am amintit brusc, de faptul că voia să vadă finala de handbal. Câtă vreme Dana şi Vasile se holbau pe la porţi după atv şi copii mă încercau niscai sentimente de ….teamă! Cum am putut să-l las pe Alex aşa, cu una cu două, cu un om pe care l-am cunoscut de 5 ceasuri? Fără să am nimic altceva de la el decât banala informaţie că stă la o pensiune al cărui nume începe cu z (nu şi-l amintea)? Când începuseră gândurile să mă cuprindă iaca intră un sms: “Suntem la hanul dacilor, la meci! Vă aşteptăm şi pe voi!” Deduc că Alex s-a folosit de faptul că învăţase, din proprie voinţă, numărul meu de telefon şi i l-a dictat lui Mihai! Aşa făcuse! Bravo mami! Sonia uzase de aceeaşi procedură! Tit-tit-tittit! Îi culeg pe Dana şi Vasile şi plecăm la han unde ne descoperim copiii îndopaţi ca gâştele de bunăvoinţa şi dărnicia lui Mihai. Scăpaţi în prăvălie şi-au cumpărat ce le-a cerut inimioara şi a avut hangiul prin rafturi…Ajunşi la pensiune, Alex a hrănit raţele şi, liniştit brusc, a adormit buştean!

Am dormi şi noi dacă nu ne-ar împinge Burebista afară pe prispă, unde nea Istrate povesteşte cu Mihai şi Vasile. Ne adăugăm şi noi, cu pită, brânză, slănină, roşii…..şi cu poveştile noastre! Seara curge la vale, cum curge şi ploaia! Ne retragem din scenă, Dana şi cu mine, pătrunse probabil de frig. Dar cred că fiecare aştepta retragerea asta fiindcă era începutul poveştii! De la bun început turuisem vrute şi nevrute, despre lucruri, fapte, oameni….Numai sufletul rămăsese de cucerit în fortăreaţa lui! Pe întuneric, ghemuite în singurul pat rămas liber, am îngrămădit 70 şi ceva de ani în câteva ceasuri! Şi aici povestea rămâne doar a povestitorilor! Destul dacă spun că, dacă ai impresia la un moment dat că la o anumită vârstă nu prea îţi mai găseşti tovarăşi de călătorie prin viaţă, te înşeli! Atmosfera comico-tragică din încăpere, păţaniile noastre de-o viaţă….toate au făcut gaură-n saltea. Mie una nu mi s-a întâmplat niciodată să descarc sufletul în faţa cuiva aşa cum l-am descărcat în viaţa Danei. Cu bune şi rele. Iar ea m-a făcut părtaşă a cimitirului ei. Lucru pentru care îi mulţumesc. Nici nu ştie câtă încredere mi-a dat în noaptea aia! Şi cât o admir!

Ne-a prins dimineaţa lângă copiii noştri! Ultima zi stătea să se consume!

Share on Facebook

test Filed under De-ale mele, Drumetii, Eu si-ai mei | Comment (0)