Poveşti cu daci
Articol publicat in: Turism
Mi-ar trebui câteva topicuri separate şi vreo 20 de pagini ca să redau, atât cât se poate reda în cuvinte , impresiile lăsate de excursia-aventură de la Sarmisegetusa Regia. Dar, fiindcă totul a pornit de la experienţa blogăritului şi de la postarea Digodanei despre Sarmisegetusa, voi concentra cât mă pricep eu de bine toată aventura urmând ca, în următoarele zile să detaliez pe câteva subiecte: Despre încredere; Ce rost au excursiile?; Spiritul Sarmisegetusei; Oameni şi locuri. Dar şi aventura-i lungă şi povestea-i prea frumoasă ca s-o scurtăm! Aşa că … o dăm în foileton….
Ştiu că şi Dana scrie şi textele noastre le vom publica în paralel. Aşa ne-am înţeles, ca să punem încă odată coincidenţele la încercare. Doar că, de data asta, lucrurile le-am trăit împreună, mica istorie a celor cu puţin peste 30 de ore nu mai e doar a mea, doar a ei ci…a noastră, cuscră! Avem, aşadar, ceva al nostru! Indiferent ce aş scrie eu despre Dana sau ea despre mine, e subiectiv şi interpretabil pentru toţi ceilalţi. Asta nu mă împiedică, însă, să o scriu pe Dana aşa cum am simţit-o eu în astea 30 şi ceva de ore, primele din istoria noastră comună.
Trebuie să mai fac o precizare înainte de a purcede la povestit: datele tehnice ale excursiei le voi posta în alt topic. Fiindcă sunt prea mulţi interesaţi acum nu neapărat de excursie ci de felul în care a decurs aventura noastră. Fiindcă a început aşa cum a început şi totul e deja cunoscut.
Azi, partea I
Am ajuns în parcarea de la Profi Mărăşti cu 4 minute înainte de ora 8, cea planificată. În mintea mea, Dana şi Sonia ar fi trebuit să fie deja acolo, aşteptându-ne. Dar nu, nu ajunseseră încă. Iar câteva minute după 8 le-am recunoscut de departe, deşi m-am făcut că am treabă cu oglinda retrovizoare: mă gândeam la posibilele formule de salut! Ca şi când ne-am fi văzut a mia oară, după ce ne-am descotorosit de bagajele lor, ne-am îmbrăţişat şi ne-am bucurat de întâlnire; fără să ne prezentăm ! Chestia cu numele – aia cu eu sunt X, eu Y….a venit mai târziu! Fâstâceala lui Alex era evidentă. Dealtfel, nici nu a coborât din maşină! Bombonica adusă de Sonia a avut darul de a deschide porţile.
Dana mă privea insistent şi îmi spunea că sunt atât de diferită de cea înfăţişată de pozele din fotoblog; că în realitate sunt o copiluţă, că am aceleaşi cute la colţurile gurii ca şi Sigurney Weaver…(mersi, cred că ai dreptate!). Ooopss…deja primele diferenţe! Nu sunt precum par în poze, dar deduc că asta-i o chestiune pozitivă. Ea, Dana, e aşa cum pare!
Nici nu ştiu cum am ajuns până la Turda: printre vorbe, râsete şi give me five, de pe-o bandă pe cealaltă…şi iacată-ne pe dealurile dintre Turda şi Alba. Apoi ne-am tot oprit – ba să oprim din destrămare un nor cu aripi, ba să furăm mirosul şi imaginea primelor căpiţe de lucernă. Căpiţe de lucernă în 15 mai? Da, căpiţe de lucernă. Tocmai la Tărtăria, acolo unde, zice-se, s-au descoperit primele semne scrise din istoria lumii! Copiii s-au dezlănţuit şi au alergat prin iarba verde (prinde-o, Alex!), în timp ce noi am continuat şirul vorbelor noastre. Fără alt fir roşu decât ….noi! Şi prăjitura cu mere a Danei…deliciu!
Am ieşit puţin din lumea noastră şi am intrat într-o altă lume la Orăştie. Unde am găsit întins, chiar pe drumul de Costeşti, un târg. Târg tradiţional, atâta numai fără turtă dulce şi cocoşei pe băţ (de care tare aş fi vrut să îi iau lui Alex!). În schimb, un târg cu greble şi coporii de coasă cioplite din fag şi carpen , cu oameni de la munte coborâţi cu legăturile în care trase de cai să vândă mai la vale rodul muncii lor; aşa l-am găsit pe Dragomir, de la poalele Găinei, venit cu greble şi coporii (partea din coasă ce se ţine-n mână) la pceaţă-n Orăştie. A fost destul să mă apropii şi să pun mâna pe o greblă că Dragomir s-a şi ivit din senin, pus pe vorbă şi dispus să înşire câte-n lună şi în stele. De fapt, nici nu ştiu ce l-a făcut pe Dragomir să povestească cu noi: vedea el bine că mare vânzare nu-i puteam face (în afară de două tocătoare din carpen pentru vinete, luate cu 5 lei bucata, n-am fi avut cum să-l ajutăm pe Dragomir, cumpărându-i marfa). Dar Dragomir ne povesteşte frânturi din viaţa lui chinuită fiindcă noi suntem de la Cluj, acolo unde el şi-a lăsat pe străzi anii copilăriei, atârnaţi de umeraşele pe care încerca să le vândă orăşenilor de supermarket. Mă uit la mâinile lui Dragomir şi îl întreb dacă el ciopleşte coporiile. El! Numai cu formele îl ajută un vecin, fiindcă el nu are încă destui bani ca să îşi cumpere un abric. Dar are – zice el şi ochii îi strălucesc în timp ce scoate din chimir un telefon – “o nevastă cât un munte, mai mare ca dumneavoastră (!?) şi frumoasă şi 3 copii deştepţi”! Ne uităm – şi eu şi Dana – în telefonul lui Dragomir fiindcă el e mândru de ce are de arătat. Apoi ne spune că nevasta lui coseşte mai bine decât el, fiindcă el e prins cu cioplitul şi ea e cu treaba pe lângă casă. Îi scapără ochii de drag! Ne poveşteşte de aşa-zisele lui neamuri de la Cluj care, odată scăpate la bani, au uitat de unde au plecat. Şi ne dă citate din Biblie, despre cum e cu aproapele! În jurul nostru se adună, roată, târgoveţii. Dar Dragomir n-are nimic de ascuns. Povesteşte şi nu ne-ar lăsa să ne ducem.
Dar ne ducem, încet-încet, fiindcă mai încolo se vând pui şi de-o zi, şi mai mari, şi puicuţe şi găini şi iepuri şi raţe….mute. Cât pe-aci să ne pricopsim cu raţe, după ce precupeţul i-a convins pe copii că raţele pot sta, bine-mersi, în cada de baie şi că sunt mute! Cum fără flori viaţa n-are farmec, cumpăr o gazanie şi câteva petunii de culori deosebite pe care sper să le aduc tefere la Cluj. Apoi intrăm în zona de brânzeturi. Toată lumea ne îmbie cu zămăchişă, care aflăm că e brânza de vacă bine uscată. Preferăm brânză proaspătă de oaie şi întrebăm dacă au urcat oile la munte. “Nu”, zice baciul – se vede pe el că e omul oilor şi nu vreun intermediar – şi dacă n-au urcat oile “n-or urcat nici bacii dacă jintuială vă trebuie”! Ironie fină, gustată! Alex mă trage de mânecă lângă o tarabă cu miere. Un nene încărunţit ne deschide borcanele să o gustăm: aşa cu degetul, ca-n bătătură! E parfumată ca o seară de sfârşit de mai, miere de tei! Şi cum să nu povestesc de nea Nichita, care s-a supărat că nişte precupeţi mai şmecheri îi sperie clientela, când el nu vine-n târg, vânzând miere zaharisită şi zicând că-i cheamă Nichita. Adică, cum s-ar zice, furându-i identitatea. Aşa că nea Nichita şi-a tras chipu-n poză, şi-a trecut numele şi adresa pe etichete şi le-a lipit pe borcane! Să nu-i mai fure nimeni identitatea! Na, spurcaţilor, să vă mai daţi voi Nea Nichita, să vedem cine vă crede! Că lui i-a mers vestea că numai el îşi vinde mierea şi nimeni nu-i fură lui chipul de pe borcane!
Plecăm din Orăştie cu brânza, ceapă verde, roşii, flori, o minge de fotbal de la care Alex nu şi-a putut lua ochii….plus o mie de gânduri amestecate. Numai pâine de casă nu mai găsim.
Găsesc un prilej să mă scuz Danei că stopul nostru la pceaţa din Orăştie a durat atât de mult…îi spun că eu, dacă găsesc OAMENI, mă dau greu dusă de la poveste! Şi se uită la mine, parcă supărată că n-am observat deja că şi ea-i pe-aceeaşi brazdă! Şi povesteşte despre pceaţa de joi de la Năsăud (auzi Claudia?) şi neamurile ei din Ilva Mică şi eu îi povestesc de prietena şi viitoarea mea fină…şi mă mai mir odată ce mică-i lumea! Mai tragem câteva guri din cafeaua dulce adusă de Dana de acasă şi hai..la deal…la Sarmi!
Trecem prin Săliştea, un sat mărginit de tuia frumos îngrijiţi, răsăriţi din iarba tunsă scurt, parcă salutând poporul în trecere şi spunând: “vedeţi, se poate”! Bravo săliştenilor!
Pe marginea drumului macii înfloriţi însângerează verdele crud al ierbii. Începe să picure şi nori grei se arată spre Grădişte. Până să ne dăm noi bine seama ce şi cum, iată-ne la poartă La Istrate, gazda noastră. Dincolo de bătătura lui e Poarta Dacilor! Noi separăm bagajele, ca să uşurăm maşina. Copiii în schimb, sunt deja în curte, la cuştile iepurilor (acum ne pândeşte pericolul de a pleca cu urecheaţi acasă!). După ce ne asigurăm că n-am uitat ţuica şi slănina în bagajele ce urmau să rămână la pensiune, am intrat şi noi să ne tragem sufletul. Camerele sunt exact aşa cum le-am vrut eu: ca la bunica. Fără televizor, fără lucruri inutile: doar paturi, masă, scaune. Casa-i cu prispă şi aflu că, vară de vară, Iaroslavschi, Gelu Florea şi colegii arheologi trag la Istrate la pensiune. Ce bine mă simt! Prea-i frumos afară din curte ca să rămână copiii cu noi! Au ieşit şi duşi au fost, pe malul apei la vale, către căsuţele din satul de vacanţă. La auzeam râsetele…cine ştie ce povesteau? (Nu ştiu dacă am scris – Alexul meu face 7 ani în iunie, iar Sonia are 12! Poate tocmai de aceea s-au înţeles aşa de bine!)!! Ne dezmorţim picioarele şi ne dezlegăm limbile cu o gură de ţuică, în hinta zdravănă din curte (văd şi eu o hintă care-i făcută şi pentru oameni mari!)! Începe o ploaie mărunţică. Nu mai pierdem vremea pălăvrăgind (deşi tare multe avem de împărtăşit!), să prindem ceva înainte să se-n-desească ploaia. Numai că, ia copiii de unde nu-s! Îi caută Dana prin durm, pe apă la vale, îi găseşte prizonieri în nişte cuşti! De fapt, Sonia reuşise să iasă, pe Alex l-au scos mai greu…tras, împins…zdup afară! Bine că nu i-a zălogit cineva, să mai plătim şi niscai gloabă pe ei!
Ne pornim către cetate. Pe drum îi povestesc Danei despre Daniel, despre bunicii lui, despre muzica lui; despre refugiul din Basarabia, despre frumuseţea spirituală a familiei lui Daniel; ea face legătura cu Oleg; deşi nu sunt cu noi, cei doi – Oleg şi Daniel – sunt, totuşi, cu noi: cartea lui Oleg e în portbagaj, muzica lui Daniel, cântată de Goiţi şi imprimată pe o casetă, ne însoţeşte o parte din drum. Da, Puiule, În loc de cuvinte s-a auzit (după câtă vreme?) la Grădiştea! Nu te-ai fi gândit, nu-i aşa? Fără sa-i spun eu nimic, Dana zice că simte o inimă frântă acolo! Tac şi conduc mai departe, pe drumul care nu e deloc atât de rău precum se scrie pe toate forumurile. Valea Grădiştei e splendidă! Ne punem în gând să ne oprim la întoarcere şi să aprindem un foculeţ pentru atmosferă şi pentru crestele de slănină. De ce n-am mai făcut-o…mai târziu! La podul “sperietoare”, cel de după Ocolul Silvic, hotărâm, într-un glas, că trebuie să coborâm, să inspectăm apoi să vedem ce facem (legiuni întregi de draci or fi crăpat la câte cuvinte le-am rostit în acelaşi timp, Dana şi cu mine!!!). Lăsăm copiii în maşină la câţiva zeci de metri şi plecăm în inspecţie. A fost deajuns o singură privire ca să ştiu că pietrele din faţa urcării pe pod trebuie mutate din loc. Experienţa transalpină a ultimilor ani şi ceea ce am învăţat de la Daniel (faptul că o piatră nefixată poate fugi de sub roată, se poate întoarce şi îţi poate sparge baia de ulei, de exemplu) şi-au găsit aplicabilitate maximă: ne-am ridicat mânecile, am luat bolovanii şi i-am prăvălit pe marginea râului – unii – i-am lăsat pe drum, dar în afara spaţiului circulabil – pe alţii. Am rearanjat puţin nisipul şi pietrişul, am mai tras odată cu ochiul şi mi-am fixat mental traseul. Am lăsat şi copiii pe jos, şi hai Sarmi, hai la pod! Am trecut podul fără nicio dificultate, n-am frecat maşina de loc, evident că am aşteptat aplauze de la audienţă: pe care le-am şi primit! Altfel, ar fi mers audienţa pe jos încă vreo patru km, pe ploaie. Cu ocazia asta, micuţul 206 şi-a primit botezul: îl cheamă Sarmi! Fiindcă Sarmisegetusa a fost primul traseu în care ne-am demonstrat reciproc, şi el mie şi eu lui, cam ce ne poate capul. Şi ne poate. Amândurora!
De aici până la porţile cetăţii drumul n-a mai prezentat dificultăţi, deşi autosuficienţa şi prostia unor semeni îţi poate da bătăi de cap: la un moment dat e o curbă în ac de păr, iar în faţa ei e o mică platformă care să îţi permită să te întorci şi să ataci curba frontal. Ei bine, mai sunt unii pui de daci care, dacă tot s-au întors acolo, de ce naiba să nu se şi oprească şi să cinstească? Nu m-am abţinut, ca de obicei, să le fac niţică pedagogie! El, românul, se uita la mine ca viţelul la poarta nouă: din cinci mişcări înainte/înapoi am luat şi eu curba: niciun cm n-a mişcat românul nostru maşina!
Odată trecuţi şi de asta….ne-am oprit la poarta de vest! Fără preaviz copiii au năvălit pe ziduri! Ne-am pus în rucsaci de mâncare şi ţuica, am luat saci menajeri ca să-i folosim pe post de pelerine de ploaie şi ne-am îndreptat spre intrare. Dar pe ocolite, fiindca poteca principală tocmai fusese cucerită de un grup gălăgios de ….români!……va urma
Leave a Reply
