Un motiv suficient ca sa renunt. De tot!
Am deschis blogul, dupa cateva saptamani de pauza, si m-am crucit! Blogul e plin de reclame: cum deschid ma intampina reclama la capsula cu supa de varza , apoi, ceva mai jos, sunt invitata – si odata cu mine toti cei care intra – sa invat engleza in 72 de ore!!! si cate altele! Daca aveam nevoie de un motiv sa inchid blogul, iata-l, l-am primit! In zilele urmatoare imi voi salva toate articolele apoi acest blog va intra in nefiinta.
Doream doar sa precizez, daca era nevoie, ca nu fac reclama la capsule cu supa de varza si nici la altceva! E gaselnita celor de la weblog pentru a-si mentine serviciile free, I suppose. Dar as fi preferat sa stiu si eu. Intr-o vreme le luam apararea, acum m-am saturat!
adio!
Filed under Diverse | Comment (0)Spaimele nopții
N-am mai scris de luni întregi și azi am simțit nevoia de pune câteva rânduri pe blog; poate frica pe care am trait-o noaptea trecută cere să fie alungată în acest fel.
Ai mei băieți au plecat alaltăieri pe Retezat. Daniel i-a transmis lui Alexandru dragostea pentru munte astfel că, oricând e posibil, o cură de munte e alegerea perfectă pentru ei. Nu și pentru mine, care rămân în continuare țintuită la o altitudine ceva peste nivelul mării din cauza amărâtei de coxartroze. Dar, când pot, îi însoțesc și îi aștept cuminte la cort sau la pensiune. De data asta, însă, n-a fost posibil; vara asta, ca și vara trecută si cea care va veni, vacan ța mea e doar o adunătură de weekend-uri; nu pot pleca din oraș în cursul săptămânii. Și uite-așa au plecat băieții singuri pe Retezat. Ieri își propuseseră să ajungă la Bucura, urcând dinspre Pietrele, apoi să coboare înapoi la Cârnic. Peste zi toate păreau să meargă bine; la ultimul telefon, de la 21:45, am anticipat probleme: erau departe încă de cabana Pietrele, pe un traseu necunoscut. La 12:20 a început calvarul meu, mai mult ca sigur și al lor: am primit un sms în care îmi scriau că mai au vreo 2 km până la cabană și că intenționează să rămână acolo pâna se crapă de ziuă. Au trecut 30 de minute, apoi o oră, două ore; mi s-a umflat capul de plâns! Mi-l imaginam pe Alexandru rupt de oboseală, cu picioarele umflate în bocanci, înfrigurat, speriat și flămând. Nu puteam comunica cu ei, la cabană nu mergea telefonul, la Salvamont nu mă lăsase Daniel să sun. Am luat la scotocit forumurile alpine, hărțile pe care le-am găsit pe net; nu știam pe ce traseu sunt dar toate păreau dificile, pline de stânci, cascade, poduri și podețe. Știam că au la ei lanterne și GPS, dar la ce bun? Frică mai mare ca aceasta n-am trăit niciodată. Parcă și noaptea acutizează spaima, nu-mi doream decât să se crape odată de ziuă, să treacă pericolul nopții! N-am avut stare pentru nimic – m-am plimbat de jos până sus și de sus în jos, din casă afară și pe drum de nebună; sony m-a însoțit toată noaptea, Baggy parcă intrase și el în pământ, n-a apărut de nicăieri toată noaptea. Sony, în schimb, m-a simțit agitată și speriată, și-a pus capul în poala mea și părea că înțelege totul . La 2: 48 alt sms: ”de 15 min am trecut pe lângă un indicator pe care scria pietrele 45 de minute”. Dacă până atunci încercasem să mă liniștesc spunându-mi că au ajuns la cabană și doar nu au semnal să-mi comunice, acum am atins apogeul crizei. M-am urcat în mașină cu intenția de a pleca spre Hațeg; apoi am realizat că n-are niciun sens: chiar dacă aș fi mers constant cu 150 la oră – ceea ce ar fi fost, practic, imposibil – tot aș fi ajuns la Hațeg pe la 6, la Cârnic la 7 și de acolo…încotro? Am reușit să mă calmez și am încercat să/mi găsesc de lucru numai ca să treacă timpul. Evident, n-am putut să fac nimic; furia și frica nu mi-au dat pace și am continuat să umblu de nebună prin casă până la 5 fără 10, când un ultim sms mă anunța că sunt la Pietrele (la mai bine de două ore, așadar, după indicatorul cu 45 de minute). De la 5 la 8 nimic, dar am fost mai liniștită. Mă gândeam că, chiar și fără locuri la cabană, nu i-ar fi lăsat afară cabanierul, că măcar i-a lăsat înăuntru și le-a făcut un ceai fierbinte. Ceea ce mi-au confirmat la 8 când m-au sunat. Neobișnuit cu nebuni care să bântuie cu lanternele prin bătătură la ora aceea cabanierul le-a deschis cu ezitare; n-a mai avut niciun loc dar le-a permis să rămână în sala de mese. Le-a făcut câte un ceai și i-a lăsat să-și tragă sufletul. Petrecuseră pe traseu 21 de ore, Alex era treaz de 23 de ore. Un copil de 8 ani, e drept, cu destulă experiență pe munte la vârsta lui dar totuși un copil de 8 ani. A adormit imediat cu capul pe masă și înconjurat de brațele tatălui lui care încerca să-l încălzească cu resursele pe care le mai avea și el. Nu știu ce o fi fost și o fi în sufletul lui Daniel gândindu-se că a putut face o asemenea greșeală. Trebuia să rămână la Bucura, mai ales când a văzut că la 7 nu începuse încă coborârea! Nu știu ce o fi fost în mintea lui cea atât de organizată și prevăzătoare în toate situațiile. Acum, când tastez aceste cuvinte, ei sunt în Hațeg, Alexandru a adormit imediat ce a intrat în cameră; de fapt, a apucat să îmi spună că a fost o experiență super, că i s-a făcut frică la miezul nopții dar că a fost grozav!!!! Îmi imaginez că adrenalina și ineditul situației în care se afla l-au făcut foarte viteaz. Mi-a zis că doar l-a văzut de atâtea ori pe Bear în Cum să supraviețuiești și că nu i-a fost teamă, numai puțin dor de mine.
Acum ei dorm duși în pensiunea din Hațeg; își planificaseră să ajungă la Zănoaga azi, lucru pe care evident l-au trecut la categoria vise, iar acum nu mai au în plan decât să doarmă și apoi să se întoarcă mâine pe la Ulpia Traiana, loc pe care Alexandru vrea să îl vadă de când am fost cu Dana și cu Sonia la Sarmisegetusa Regia. M-am liniștit și eu, s-a liniștit și bietul Bubu care n-a pus nici ele geană pe geană toată noaptea, ne-am liniștit toți.
Sunt curioasă dacă Alexandru va rămâne împătimit al muntelui după asemenea aventură, dacă încrederea în rațiunea și capacitatea de organizare a tatălui lui va rămâne neștirbită. Cred ca asta m-ar durea cel mai mult: să își piardă încrederea în capacitatea lui tati de a organiza lucrurile; să îl simt șovăielnic la propunerile lui Daniel. Vom vedea, timpul le vindecă și le rezolvă pe toate.
Sper că n-o să am curând ocazia să mai trec prin ce am trecut azi-noapte; deși sunt conștientă că, pe măsură ce timpul trece, cresc șansele ca cei doi năstrușnici să împingă tot mai mult limitele!
Filed under Eu si-ai mei | Comment (0)Cheia
Dacă tot am început cu poezii trebuie, musai, sa mai postez una! Știu, pudicii și pudibonzii vor strâmba din nas; nu e pentru ei! E pentru toți cei care mai pot să râdă la un pamflet reușit, se mai lasă în voia simțurilor din când în când, admit că lumea asta nu e doar pentru uși de biserică. Prin urmare, Cheia , de Adrian Păunescu!
Mari poeti, de-a lungul vremii, au asemanat femeia
Cu o floare, cu un soare, c-o zeita, cu scanteie, cu o apa, c-o papusa
Eu, cum nu-s poet prea mare, zic ca seamana c-o usa .
Usa catre fericire, usa catre mangaiere
Usa ce spre taine duce galopand… luna de miere.
Usa catre inrobire, usa jugului etern
Usa care-ti deschide perspectiva spre infern.
De, dar ca s-ajungi sa intri, e-o problema delicata
Fiindca mai intai de toate, usa trebuie descuiata .
Si treaba se face bine si devine fericita
Nu cu cheia la-ntamplare, ci cu cheia potrivita,
Cheia ei originala, orice usa-n lumea asta
Dupa nunta si traditie are cheia ei si… basta!
Dar de iei un gen de usa, simpla, dubla sau de tei
Si-ai sa vezi ca merg la dansa doua sau mai multe chei
Stai, n-o sparge cu toporul, nu tipa, nu fa scandal
Ia-ti mai bine portofelul si te du la tribunal.
Ca sa-ti iei o alta usa, liber trebuie sa fii
Si-asta costa, dupa leafa, de la 3 la 7 mii!
Cand alegi o usa noua, trebuie s-o faci cu arta
Sa n-aiba, Doamne fereste, broasca defecta, sparta…
Ca broasca atat e buna pana n-a scapat la chei,
Ca pe urma n-o mai fereci, nici cu doua nici cu trei
E asemeni cu ulciorul, care dus prea des la apa
Te trezesti ca-i sare smaltul, ori se sparge, ori se crapa
Usa este ca gaina, ca abia cand e batrana
Mai matura si mai coapta, face supa cea mai buna.
Da, dar care om in viata nu si-a spus in gandul lui:
“Da-o dracului de supa, vreau un piciorus de pui”?
Usa este ca un loto, zice pustiului un tata
Nu e nici o diferenta – dai un ban mai tragi odata
insa, dragul tatii, afla, nu tine cat vesnicia,
Ca exagerand cu joaca, ti se strica jucaria.
Am vazut o usa care a trait in viata toata
Ca o sfanta cuvioasa, si-a murit nedescuiata
A urlat la dansa cerul, cu o voce ca de crai:
Hei, stafie ingalbenita, poate vrei sa intri-n rai?
Mars la iad, acolo-i locul pentru-o scandura uscata
Ai trait degeaba-n lume si-ai ramas tot incuiata.
Ce te temi mereu de usa! o sa-mi spuneti cu temei!
Habar n-am: Bun! Perfect!
Aveti dreptate, sa vorbim atunci de chei.
Fiindca principalu-n lume, nu e gandul, nici ideea
Nu e focul si nici roata, principalul este cheia.
Si exista chei… O groaza, cati barbati, atatea chei,
Ca de cand e lumea lume, cheile le tin la ei.
Unele sunt lungi si groase, sau subtiri ca un siret
Altele mici, delicate, ce deschid si un fiset.
Principalul nu-i marimea, important – la orice usa -
E sa se lovesca cheia si sa fie… jucausa.
Sa nu se-ndoaie-n broasca si sa tina la-nvartit.
Chei de lacate, valize, de casete, frigidere,
De camari, de manastire, pivnite sau sifoniere,
Ar mai fi cheia franceza, cheia la casa de bani,
Cheia de la TURNUL LONDREI sau facuta de tigani,
Dara, ce te faci amice, ca din sute de modele
Tu te chinui toata viata cu o cheie de… sardele!
Merge ea cat merge bine, dar apoi prinde rugina
Si-atunci nici Gerovitalul n-o mai scoate la lumina!
Poti sa-i dai cu glaspapirul, smirghel , pile, ciocolata,
Tot ce-ncerci este zadarnic, ti-a iesit din uz si gata!
Geaba-ncerci, geaba te zbuciumi si degeaba-ti iesi din fire.
Nu te mai vaita la lume, nu e vina nimanui,
Leaga-o cu-n siret sau funda, fa-i un nod si pune-o-n cui!
Sunt atitea chei pe lume, cheia “SOL ” si cheia ” FA “,
Dar asta nu te-ncalzeste daca n-ai tu cheia ta.
Si… zicand cum zic batranii… la o tinerete noua,
Zici… privindu-ti… amintirea…
“AH, DE-AS FI AVUT EU DOUA! “
Blestem de dragoste – Miron Radu Paraschivescu
În urmă cu câteva zile, într-un context oarecare, am auzit câteva frânturi dintr-o poezie ce m-a fermecat instantaneu. Puţin search şi iata, mai jos poezia. Se numeşte Blestem de dragoste şi a fost scrisă de Miron Radu Paraschivescu, nimeni altul decât tatăl lui Radu Paraschivescu, traducătorul meu preferat, cel care m-a învăţat, într-o noapte târzie într-un băruleţ din proaspătul deschis Polus Cluj, la un pahar de vin în compania unui alt amic celebru – Ovi Pecican – că un traducător nu face nici cât o ceapă degerată dacă nu e brici în limba ţării în care traduce!
Blestem de dragoste
Când ţi-o fi lumea mai dragă,
să-ţi pice dreapta beteagă
şi s-ajungi, la cap de pod,
cerşetor, slut şi nărod.
Din puterea ta a plină,
suptă de vreo curviştină,
să rămâi sfrijit ca paiul,
urle-ţi versul ca buhaiul,
limba să ţi se-mpletească,
să vorbeşti pe păsărească,
să te topeşti de-a-n picioare,
galbin, ca o lumânare!
Să nu fie boală rea,
care-n tine să nu dea!
Ardite-ar focul, mangalul,
să fii scopit ca muscalul!
Cânte-ţi popa din Scriptură,
să-ţi văz dafinul pe gură!
Crai parşiv, din ţigănie,
că m-ai omorât de vie,
când m-ai luat din casă fată,
crudă şi nevinovată,
şi m-ai spintecat în două
sub cerul cu lună nouă.
Şi-n loc să mă iei mireasă,
m-ai lăsat să zac borţoasă
şi te-ai dus, duce-te-ar apa,
unde şi-a dus mutul iapa!
Dar de-o fi şi-o fi să vii,
iar în braţe să mă ţîi,
să-mi săruţi ţâţa şi gura
şi să-mi stingi din sân arsura,
Vedea-te-aş tot cum te ştiu:
’nalt, bălan şi cilibiu,
cu ochi arzători ca focul;
Aduce-mi-te-ar ghiocul!
Schimbare de …primăvară
Toată lumea schimbă câte ceva, mai pe ici, mai pe colo, prin părțile esențiale și prin cele neesențiale. De câteva luni bune lucrez și eu intens la ceea ce unii ar numi schimbare de înfățișare. Dar, fiți fără grijă, lupul schimbă părul, năravul ba! Tot aia rămân! Dar veșnic recunoscătoare mâinilor lui Silviu Todea, maseorul meu, sălii de fitness și saunei de la Sara Grand Resort și, mai ales, celor două vecinuțe împreună cu care m-am apucat de trebușoara asta. Competiția e stimulativă și are rezultate dintre cele mai neașteptate: Ioana știe! La cine vine barza în octombrie?
So, amintindu-mi de o remarcă cel puțin stupidă a unei diletante care nu putea Asocia un articol cu fața persoanei care l-a produs (Claudia știe despre ce vorbesc) și ca să nu risc aceeași stânjenitoare situație de a nu mai asocia voi, cititorii blogului, ideile cu persoana (sic!), iată-mă, într-un instantaneu suprins de fiul meu, luni, 18 aprilie, în Cișmigiu, undeva în fața Arhivelor Naționale, unde mă aflam, firește, cu treburi. La Arhive, nu în Cișmigiu.
Domnie multă și prostie cu carul
Amorțeală, amorțeală… se întâmplă, însă, ca unele lucruri să te scoată din sărite și să ieși puțin din letarghie, măcar cât să-ți verși oful! Am mai scris și cu alte ocazii despre aerul de presupusă superioritate pe care lustruiți colegi în ale păpatului banilor prin ilustre centre de cercetare din cele străinătăți îl afișează cu nonșalanță peste tot unde li se dă ocazia. ”Spurcatul” aer al Clujului – infestat, firește, de mai puțin lustruiții săi buchisitori – le atacă fierea acestor fine fețe care nu mai suportă să împărtășească plagiata și inventata lor știință minților înguste ale nepricepătorilor în dat din coate. Așa se face că, umilită de prezența în programul unei conferințe internaționale pe ultima poziție, datorată nici mai mult nici mai puțin decât logicii firești a curgerii sesiunilor – și, ca să fiu și puțin răutăcioasă, titlului evaziv, fără trimitere la perioada istoric ă și subiectul cercetat – vasăzică umilită de această jignitoare plasare în ariergada prezentărilor, lustruita față a inventat o puerilă durere de măsele, știți voi, de-aia până în prăsele, ce nici gura nu te lasă s-o deschizi darmite mintea să-ți pui la lucru – și dusă fuse, zâmbind în sinea ei că le-a arătat ea proștilor că unu și cu unu nu fac întodeauna doi!
Problema ei, n-are decât să-și ia castrafusele și să le expună pe malul Senei, când o fi ieșită toată crema Parisului la promenadă! Dar pentru cei care care au sprijinit-o constant, făcând mai mereu abstracție de monumentala-i prostie, a fost o jignire fără margini. Cu atât mai mult cu cât acele persoane urmează să o mai sprijine 9 luni, să nu care cumva să dea cu bâta-n baltă și să stropească tot Parisul!
Am fost destul de rea, așa ca pentru revenire?
Filed under De-ale mele | Comment (0)Tema de casă
Amorteală, amorțeală dar am primit temă de casă de la Dana și, cum eu sunt foarte conștiincioasă, dau blogul jos din cui și adaug și eu top 3 melodii preferate din filme. Va dezamăgesc – sunt rac , tind spre trecut, spre clasic!
So:
Somwhere my Love – Doctor Zhivago
Anastasia - Once upon a Decembre
Filed under De-ale mele | Comment (0)Amorţire
De-atâta vreme nu m-am mai logat pe platformă încât am şi uitat parola! Nu ştiu exact cum şi de ce se întâmplă aşa însă motivaţia mea pentru blogărit a dispărut. Am avut o ezitare pe tastatură şi am vrut să scriu a cam dispărut după care mi-am dat seama că n-aş fi sinceră dacă n-aş recunoaşte că a dispărut de tot. Incetul cu încetul. A trecut vremea când mă trezeam cu jumătate de oră mai devreme sau stăteam până târziu ca să mai adaug câte ceva pe blog. E drept, şi disponibilitatea de timp a scăzut, sunt prinsă în tot felul de chestii care-mi lasă foarte puţin timp numai pentru mine – una din ele e legata de o carte la care lucrez si tot lucrez si numai nu reusesc sa o termin – dar nu sunt sigură ca asta e motivul. Pur si simplu nu mai am motivatie sa scriu pe blog! Il deschid doar ca sa citesc ce au mai scris alţii; intru în birou, deschid calculatorul ca să se încarce în timp ce-mi dezbrac paltonul, verific mailul – in funcţie de care, de multe ori, construiesc agenda zilei – intru apoi pe alunita , deschid de aici blogul lui Ovidiu – care a devenit, între timp, preferatul meu -trec pe la Dana iar celelalte le las pentru pauza de prânz. Cum Ovidiu scrie, mai nou, o poveste pe săptămână (uneori una la 10 zile), cum Dana a fost “beteagă”, e de la sine înţeles că activitatea asta nu-mi ia mai mult de câteva secunde. Apoi, nu mă mai interează blogul! Mai citesc vinerea Dilema, trag cu ochiul la Ceasul cu buzunar – si el mai mult absent în ultima vreme – trec să văd pe unde a mai fost Acin şi ….gata! La asta se rezumă totul.
Nu ştiu dacă şi când voi mai scrie; nici nu vreau să închid, pur şi simplu, şandramaua; dar, până la noi sentimente, anunţ întrerupere pe perioadă nelimitată.
Filed under De-ale mele | Comment (0)
